A fost odată un bătrân indian Cherokee care și-a chemat nepoții în jurul său pentru a le spune o poveste. S-au așezat cu toții în jurul focului și apoi bunicul a început să le spună povestea.

“Eu sunt câmpul de bătaie dintre doi lupi. Unul este bun: El este bucuria, liniștea, iubirea, speranța, sinceritatea, blândețea, empatia, adevărul, compasiunea, curajul și încrederea.
Iar celalalt… celălalt este îngrozitor: El este furia, invidia, gelozia, amarul, regretul, lăcomia, aroganța, vinovăția, resentimentul, mândria, minciuna, superioritatea și egoul. Și același război se desfășoară în fiecare dintre voi, incluzându-te și pe tine.”

Nepoții au stat tăcuți și înmărmuriți cu ochii la bunicul lor, când unul dintre nepoți l-a întrebat:

„Bunicule, care dintre lupi  câștigă?”

Bunicul a zâmbit și nu a spus nimic pe moment, replicând ulterior.

“Lupul pe care îl hrănim cel mai des”.

Eu cred că în viață noastră avem nevoie de amândoi lupi.

Pentru că amândoi ne ajută. Fiecare în felul lui. La fel cum avem nevoie de întuneric ca să ne bucurăm de lumina, la fel cum avem nevoie de pierdere ca să ne amintim să prețuim ce avem. Uneori poate că e util să ne arătăm colții, iar alteori e util să știm să ținem capul la cutie. Dar nu ca stil de viață. Nu că tipar de gândire permanent. Nu ca și cultură familială sau organizaționala dominante.

În fiecare dintre noi există doi lupi. Și poate că, în loc să ne preocupăm de luptă lor, am putea învăța să integrăm ambele lor energii. Și poate că așa, repozitionându-ne în relația cu viața noastră interioară, am putea să găsim resurse pentru o așezare nouă, mai calmă, mai lînă, mai înfloritoare și în relație cu cea din exterior.

“Si care lup câștiga?”
“Amândoi. Pentru că au învățat că pot înfăptui mai multe în unitate, în haită.”